Sindicate!?

Lupta sindicală: O nouă abordare. România nu este ţara sindicatelor. Oricît ar încerca să mimeze marile confrerii sindicale, de genul Cartel ALFA sau CNSRL Frăţi, că în România ar exista o mişcare sindicală puternică şi coerentă, acest lucru este doar unul de suprafaţă.
Intrarea tumultoasă în sistemul capitalist de după 1989 a dat naştere unor grupări sindicale, care s-au ridicat, ca influenţă şi ca număr de membri, în timpul guvernării Convenţiei Democrate, perioadă a disponibilizărilor în masă şi greve. Apoi, încet încet, liderii sindicali au devenit oameni politici, unii dintre ei înscriindu-se în partide, alţi ducând o viaţă politică ascunsă sub aripa unui partid “protector”, iar alţii pur şi simplu devenind putred de bogaţi, creându-şi afaceri prospere prin influenţa de care dispuneau.

Dar, de la început, mişcarea sindicală din România a pornit într-o singură direcţie, axându-se pe relaţia Stat - bugetar. Şi azi, marile sindicate reprezintă profesori, medici, muncitori în companii de stat sau companii privatizate din sectoare strategice. Există o largă gamă de meserii şi ocupaţii care efectiv nu sunt reprezentate sindical. Pentru mediul privat, mai ales în domeniile noi şi dinamice, sindicatele sunt ca şi inexistente, iar relaţia angajat-angajator nu dispune de o pârghie legală care să medieze conflictele de muncă în faza lor incipientă.

Conform art. 39 din Codul Muncii, orice angajat are dreptul de a constitui sau adera la un sindicat. Conform art. 224 din acelaşi cod, în cazul companiilor unde sunt încadraţi mai mult de 20 de salariaţi, dar nu există sindicat, aceştia pot fi reprezentaţi de unul sau mai mulţi reprezentanţi aleşi prin vot, dar care nu trebuie să fie membri de sindicat. Chiar dacă aceşti reprezentanţi ai angajaţilor există în majoritea firmelor, puţini angajatori îi implică pe aceştia în luarea de decizii, iar nu puţine sunt cazurile când unui reprezentant i se pun piedici în exercitarea atribuţiilor sale legale. De multe ori reprezentanţii angajaţilor nu pot aduce beneficii celor pe care îi reprezintă pentru că nu au pregatirea necesară şi pentru că nu au posibilitatea legală de a strânge cotizaţii, a angaja un avocat al muncii şi aşa mai departe. Şi aici este punctul în care sindicatul trebuie să îţi facă simţită prezenţa.

Marea majoritate a tinerilor care lucrează în mediul privat nu cunosc avantajele apartenţei la un sindicat şi privesc această structură cu neîncredere, asociind-o cu sindicatele-mamut, compromise politic. Surprinzător, legea sindicatelor (nr.54 din 24 ianuarie 2003), este extrem de scurtă, simplă şi concisă. Procedura de înfiinţare a unui sindicat este mai simplă decât cea a înfiinţării unui ONG, fiind nevoie de doar 15 oameni din acelaşi sector al muncii, un statut şi un proces verbal de înfiinţare.

După cum se înţelege din legea nr. 54, scopul principal al unui sindicat nu este de a organiza greve şi de a “şantaja” angajatorii. În schimb, un sindicat poate aduce în sectorul de muncă privat reglarea relaţiei dintre angajat şi angajator, medierea şi rezolvarea conflictelor de muncă şi dezvoltarea unei relaţii de respect reciproc între cele două părţi, sentiment care de cele mai multe ori lipseşte cu desăvârşire.

Am cunoscut multe cazuri de tineri angajaţi ale căror drepturi le-au fost încălcate flagrant de către angajatori. Fie că angajaţii nu cunoşteau legislaţia muncii, fie că nu aveau curajul să se lupte cu managementul, aceste abuzuri repetate nu au făcut decât să dea angajatorilor impresia că orice este posibil şi permis. Rolul unui sindicat în aceste cazuri ar fi în primul rând unul de consiliere şi apoi unul de mediere a dialogului social. Un sindicat poate pune la dispoziţia unui membru consilieri pe tema legislaţiei muncii şi poate da sfaturi în cazurile concrete de conflicte de muncă. Mai apoi pot chiar reprezenta membrul de sindicat în dialogurile cu conducerea şi în ultimă instanţă pot pune la dispoziţia sa un avocat specializat, plătit din cotizaţii, care îl va reprezenta pe angajat în instanţă. Cu siguranţă că, din punctul de vedere al angajatorului, a avea angajaţi care aparţin unui sindicat, nu va fi întotdeauna un lucru plăcut, dar cu siguranţă că se vor elimina orice tentative de abuzuri şi încălcare a legii.

Se simte în ultima vreme tot mai mult nevoia înfiinţării de sindicate mici, autonome, la nivel profesional. Cu siguranţă că mediul de muncă în domenii unde este nevoie de studii superioare, cum ar fi proiectarea în construcţii, mediul IT sau alte ramuri profesionale dinamice, ar cunoaşte o îmbunătăţire a relaţiei angajat-angajator dacă ar exista micro-sindicate cu doar câteva sute de membri, la nivel de oraş sau judeţ. Ar trebui, desigur, evitată aderarea la structurile sindicale învechite, cu lideri corupţi şi mânjiţi politic. Mai mult, perioada de criză economică în care ne aflăm este mediul perfect pentru abuzuri şi concedieri, mai ales că mulţi angajaţi nu îşi cunosc drepturile şi nu aparţin unei structuri care poate să îi reprezinte.

Dincolo de imaginea socialist-comunistă şi şantajist-politică pe care o au sindicatele mari din România, legislaţia autohtonă este poate cea mai bună din Europa, în ceea ce-l priveşte pe anagajat. Însă acest lucru este în zadar, atâta vreme cât iniţiativa de a înfiinţa noi sindicate lipseşte cu desăvârşire, mai ales din partea tinerilor, îngrijoraţi de a-şi păstra locul de muncă sau vrăjiţi de demagogia marilor corporaţii multinaţionale. Societatea românească trebuie să cunoască efuziunea implicării sociale şi trăirii sindicale, înainte de a se preda apatic unui sistem capitalist balcanic şi nemilos. Sursa: George Bara - NapocaNews.ro