Libertatea în societatea capitalistă

În lumea capitalistă, libertatea este privelegiul unei minorităţi şi chiar pentru aceasta era vorba despre un privelegiu îndoielnic.
Opresorii erau, într-adevăr, condamnaţi să suporte la rândul lor opresiunea şi să sufere apasarea unei vieţi de coşmar. Criza capitalismului apare ca o criză a libertăţii. Dar, în adevăr, libertatea mincinoasă şi factică trebuie răsturnată, şi căderea ei poate servi drept cale purificatoare ducând la o emancipare autentică şi reală.

Lumea este comprimată între o libertate degenerată şi falsă şi negarea completă a libertăţii de către dictatura ideologică triumfând asupra spiritului. Şi aceasta nouă dictatură se distinge de aceea din Evul Mediu prin faptul că în acea epocă exista cu adevarat o gândire integrală vastă, organică, pe când în zilele noastre, doctrinele ideologice sunt de o factură grosieră şi superficială şi n-au fost meditate în mod suficient. Nu mai este vorba decât de simboluri şi de mituri convenţionale, ce servesc la guvernarea maselor prin metode demagogice.

Libertatea muncii, proclamată în societăţile din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, a fost la începuturile ei o exploatare a muncitorilor şi se transformă actualmente într-o libertate a şomerilor. Aceasta stare de lucruri este însăşi expresia caracterului contradictoriu, paradoxal al epocii noastre. Marx n-a prevăzut aceste rezultate ale dezvoltării capitaliste. El îşi închipuia că numărul muncitorilor se va mări mereu în societatea capitalistă. Proletariatul era chemat să devină din ce în ce mai numeros, transformându-se într-o forta unificată şi disciplinată, ce ar fi avut ca misiune să creeze o societate nouă. El a văzut răul pe care îl comportă exploatarea muncitorilor, dar nu l-a văzut pe acela care urma să-i transforme pe acei muncitori în şomeri. In realitate, în urma tehnicizarii şi rationalizării industriei, numărul muncitorilor se micşorează, munca umana fiind inlocuita de masina, si nu masa muncitoare, ci multimea functionarilor din birocratia industriala e pe cale sa se mareasca. Si chiar din aceasta cauza, perspectiva existentei se schimba cu totul sub ochii nostrii. Munca n-a fost niciodata libera, societatea si cultura de umana s-au bazat dintotdeauna pe sclavaj. Munca, strivitoarea munca materiala, este un blestem biblic; mai intai a fost munca sclavilor, apoi a serbilor, care a imbracat dupa aceea un caracter de libertate aparenta in societatea capitalista, in masura in care a fost transformata in marfa ce se vinde “liber”, sub amenintarea foamei si a mortii.

In sfarsit, in societatea comunista, asa cum se prezinta in Rusia, munca devine din nou inrobitoare si infeudata, in sensul ca ea este supusa Statului, care - in persoana birocratiei comuniste - o exploateaza in mod crunt. Noile forme ale trudei aservite se ivesc in Statele autoritare moderne, bazate pe o dictatura ideologica. Este aici un proces de nivelare generala. Mediul social devine tot mai omogen. Dar aceasta lume unificata, indivizii sunt mult mai striviti decat intr-o lume diferentiata. Valoarea suprema nu este considerata persoana vie a muncitorului, binele sau ori drepturile sale, ci Statul, puterea colectivitatii sociale.

Mijloacele de productie sunt remise nu producatorului, asa cum predica Marx, ci statul fascist sau marxist. Acest Stat este luat drept subiect, in timp ce omul este considerat ca obiect. Aceasta este forma extrema a obiectivarii existentei umane, in urma careia omul este proiectat in afara de un regim care nu tine deloc cont de viata lui interioara. Procesul socializarii vietii vietii economice - care este un proces inevitabil si legitim in sine - devine socializarea omului integral, adica aservirea sa fata de societate, care isi exercita stapanirea ei asupra cotloanelor celor intime ale fiintei.

Nu este oare acesta un proces diametral opus veritabilei comuniuni fratesti intre oameni - comuniunea a persoanelor, a lui “eu” si a lui “tu”? Toti oamenii s-au transformat in obiecte ale unei organizari. Criza libertatii devine criza omului, negarea libertatii devine negarea valorilor umane. Caci realizarea egalitatii, legitime in sine, poate sa se desfasoare in doua directii diferite: sau sunt proclamate demnitatea, valoarea si libertatea oricarei persoane, in masura in care ea este facuta dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, sau aceste atribute sunt refuzate tuturor, chipul si asemanarea lui Dumnezeu fiind tagaduite tuturor. In alti termeni, este posibil sa se extinda la toti “titlurile si privilegiile nobilimii”(sa ne reamintim ca nobilimii i-a fost conferita prima data demnitatea de om) - sau sa li se retraga tuturor oamenilor, transformati de acum inainte in proletari aserviti; ar fi vorba, deci, fie de o aristocratizare, fie de o democratizare generala a valorilor. La cel de-al doilea dintre cele doua fenomene asistam in acest moment. Iata de ce problema societatii este inainte de toate problema omului - si se poate spune ca aspectul antropologic al chestiunii este mai profund decat aspectul sociologic.

Libertatea gandirii a fost proclamata incepand din Renastere. Dar dialectica acestui proces de emancipare a adus transformarea libertatii gandirii in “libera cugetare”. Cea din urma imbraca o dogmatica noua si se indeparteaza putin cate putin de libertatea gandirii; ea reprezinta chiar o constrangere exercitata asupra libertatii spirituale si devine negarea ei. Adevarata libertate poate sa afirme nu “libera cugetare”, ci Adevarul crestin. Emanciparea umanista n-a fost eliberarea omului integral, adica a persoanei, ea n-a fost decat eliberarea gandirii, ca sfera detasata de viata umana - proclamarea unei autonomii intelectuale si umane. Aceasta autonomie a fost proclamata in toate domeniile vietii sociale si ale culturii; pretutindeni, ea semnifica o abstractie in raport cu omul integral, in raport cu plenitudinea si multiplicarea vietii culturale si sociale. Astfel, de exemplu, libertatea economica a creat imaginea fatala a lui homo economicus, care n-are absolut niic uman.

Criza si decadenta intelectuala decurg din faptul ca nu gandirea este emancipata, ci ca gandirea s-a emancipat in raport cu omul. Nu e deloc vorba de libertatea omeneasca. Autonomia legii morale nu mai implica nici ea aceasta libertate. Noi vedem aici, in stare embrionara, procesul ce se desfasoara actualmente. Autonomia gandirii, care s-a transformat in dogmatica “libere cugetari”, autonomia economica, transformata in capitalism, cea a moralei care devenit o lege fara suflet, nu se preocupa de omul integral. Aceste negari a libertatii omului si a omului nu i s-ar putea opune libertatea gandirii, a moralei, a economiei etc. - caci toate aceste libertati, acordate odinioara, au condus chiar la aceasta negatie.
Nu i se poate opune decat omul integral, inradacinat in ordinea spirituala a existentei. Omul trebuie sa proclame nu libertatea formala, ci libertatea care imbratiseaza insasi continutul existentei. E o lupta in numele valorii umane, a demnitatii umane, a aristocratizarii, este diferenta profunda dintre crestinism si liberalism. Cel din urma aspira la o libertate formala, indiferanta fata de adevar si fata de continutul real al existentei. Si aceste aspiratii se intind la fel de bine si asupra gandirii, cat si asupra creatiei culturale si asupra vietii economice si sociale. Autonomia economicului in capitalism era dezumanizare la fel cum era autonomia gandirii in scepticism.

Liberalismul formal al gandirii a condus la libera cugetare si la scepticism si scepticismul a adus la descompunere. Acesta, la randul ei, conduce la exigentele unei dictaturi, nu numai ale unei dictaturi politice si economice, ci si ale unei dictaturi ideologice, exercitandu-si tirania sa asupra spiritului pe care ea il reneaga. Luata in ea insasi, cautarea unui sef, a unui dictator, prezinta anumite semne de sanatate, ea se ataseaza rolului important pe care il joaca in viata politica principiul unipersonal, adica omul puternic, care-si asuma responsabilitatile, fara de care nici o reforma nu-i posibila. Principiul democratic a abandonat lui insusi este lovit de inertie si devine conservator - el trebuie combinat in mod ineluctabil cu un element monarhic, acest cuvant nu trebuie luat in sine literal, ci semnificand principiul unipersonal, incarnat intr-un presedinte, inarmat, in nici un caz cu puteri depline, sau intr-un sef; ceea ce presupune, in nici un caz, o dictatura ideologica.
Este frapant ca tirania moderna a gandirii nu e deloc legata in mod necesar de o unitate spirituala reala, de o ideologie existand cu adevarat si care ar fi putut penetra masele la fel de adanc, precum religiile crestine le penetrau in trecut. Unitatea ideologica este acum decretata de Stat, autoritatea acestuia din urma este cea care trebuie sa creeze un spirit omogen, sa unifice contingentul sau uman in intregime.

Ar fi naiv sa se creada ca masele populare ruse suntpenetrate de doctrina lui Marx sau ca poporul german este imbibat de teoriile rasiale ale lui Chamberlain si Gobineau. Din acest punct de vedere, comunismul este intr-o postura mai buna, intrucat conceptia marxista exista si prezinta un veritabil sistem ideologic.
Dictatura ideologica moderna este fundamentata pe presupunerea ca se poate trata spiritul si viata spirituala asa cum se trateaza materia si viata materiala, ca spiritul, gandirea, creatia culturala pot fi supuse unei organizari de Stat, cu acelasi titlu ca viata politica si economica. Dar asta vrea sa spuna ca spiritul este considerat ca un epifenomen, ca intaietatea sa asupra materiei este tagaduita. Organizarea unei unitati spirituale si ideologice de catre de catre Stat nu serveste in practica decat la intarirea organelor de politie si ale serviciilor secrete. In ea insasi, vointa de a depasi anarhia intelectuala si spirituala, in numele unei unitati supreme, este o vointa dreapta, care nu merita decat respect.
Am vazut ca secolul liberalismului formal, al liberei cugetari si al scepticismului este aproape de sfarsit. Dar, tocmai in acest moment,

Universul este amenintat de ispita “Marelui Inchizitor”, astfel cum Dostoievski i-a conceput imaginea. Caci tocmai asa este caracterul unei
dictaturi ideologice. Aceasta ispita a avut consecinte la fel de fatale in sanul comunismului rus si al national-socialismului german. Caci o dictatura de acest gen nu este o victorie reala, repurtata asupra haosului, nu e vorba decat de o organizare formala a acestui haos, de crearea unei ordini despotice, in spatele careia haosul continua “sa se miste”.

Rolul simptomatic al curentelor actuale este imens; el marcheaza inceputul unei noi epoci, dar el nu este inca reprezentativ pentru ea.

Nicolai Berdeaev